Viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale, I. Obiectul şi problematica filozofiei

Ulterior, această preocupare filozofică a căpătat denumirea de metafizică —- disciplină metateoretică generală în raport cu toate celelalte domenii de cercetare. Termenul de ontologie datează propriu-zis de la începutul secolului al XVII-lea, impunîndu-se treptat în limbajul filozofic al epocii moderne şi definitiv în cel al epocii contemporane.

Locul şi rolul ontologiei în sistemele filozofice Problematica ontologiei ocupă un loc de seamă în gîndirea filozofică, deoarece ea oferă premisele teoretice ale tuturor celorlalte discipline filozofice şi ale tuturor domeniilor ştiinţei. Ontologia începe prin a formula supoziţii despre existenţă în general, dar se desăvîrşeşte printr-un discurs asupra existenţei umane, asupra problematicii şi destinului omului contemporan.

Viziunea BMW Group asupra viitorului

Pe temeiul problematicii ontologiei, toate celelalte discipline filozofice, precum şi ştiinţele capătă o finalitate umanistă. De aceea, în orice sistem filozofic, problemele de ontologie constituie un reper general pentru rezolvarea tuturor celorlalte probleme filozofice, de la cele mai teoretice, viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale caracter pronunţat speculativ, pînă la cele mai concrete şi mai actuale cu care se confruntă omul epocii contemporane.

Clasificări şi tendinţe istorice ale ontologiei Perspectiva generală în rezolvarea unitară a tuturor problemelor unui viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale filozofic este dată de poziţia teoretică şi metodologică de principiu a ontologiei. Sub acest aspect, concepţiile ontologice din trecut şi ele astăzi pot fi grupate în două categorii principale.

Pe de o parte, concepţiile ontologice moniste, care pornesc de la recunoaşterea unităţii existenţei, a unui principiu unic care stă la baza diversităţii calitative a fenomenelor, a multiplicităţii formelor de manifestare ale existenţei. Funcţie de natura acestui principiu, de modalitatea de rezolvare a problemei raportului dintre materie şi conştiinţă, teoriile moniste pot avea, la rindul lor, un caracter materialist sau un viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale idealist.

Monismul materialist se întemeiază pe teza materialităţii lumii, pe considerarea materiei ca esenţă a existenţei, iar a ideilor ca derivat şi produs reflectoriu al materiei ; monismul idealist se caracterizează prin afirmarea tezei idealităţii lumii, prin definirea ideii spiritului, conştiinţei ca esenţă sau temei al existenţei, materia fiind concepută ca derivat, produs al ideii.

Pe de altă parte, concepţiile ontologice dualiste şi pluraliste, care concep existenţa în mod neunitar, ca avînd la bază două sau mai multe principii. Concluzia pe care o implică orice concepţie dualistă sau pluralistă este negarea primordialităţii materiei asupra conştiinţei, a determinării structurilor ideale de către cele materiale. De aceea, dualismul şi pluralismul conţin puternice accente de idealism şi, cel mai adesea, în măsura în care stabilesc limite materiei dincolo sau alături de care s-ar afla domenii de existenţă ideale, spiritualepledează nemijlocit în favoarea idealismului.

Pe terenul acestor diferenţieri ontologice fundamentale, modalităţile concrete de punere viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale problemelor diferă de la o epocă la alta şi de la un sistem filozofic la altul. Evoluţia istorică a problematicii ontologiei şi a ponderii acesteia în diferite sisteme filozofice pune în evidenţă cîteva viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale mai importante.

Cursul nr. 1. Ce este sociologia ?

Dacă la primele încercări de sisteme filozofice ponderea hotărîtoare o aveau problemele de ontologie, strîns legate de filozofia naturii în filozofia greacă antică, de exempluîn etapele următoare ponderea s-a modificat treptat în favoarea altor domenii ale filozofiei : uneori au avut preponderenţă problemele de etică, alteori de gnoseologie sau de teorie a valorilor ; în cele mai multe dintre concepţiile filozofice contemporane îndeosebi de orientare neopozitivistăponderea covîrşitoare o au problemele epistemologice.

În cadrul sistemelor filozofice mai vechi tratarea problemelor ontologice era în mai mare măsură distinctă de tratarea altor probleme, iar în unele cazuri ontologia constituia o teorie în sine ; treptat, ontologia s-a împletit din ce în ce mai strîns cu alte compartimente ale filozofiei, a devenit un suport teoretic pentru rezolvarea altor probleme, fiind uneori subordonată acestora în ce priveşte scopul, cum ar fi încercările contemporane de a da un temei ontologic teoriei ştiinţifice şi limbajului ştiinţei în acest sens evoluează unele interpretări neoraţionaliste şi chiar neopozitiviste, cum sînt cele ale şcolii analitice.

Ontologia tradiţională se referea cu precădere la natură, fiind — de multe ori — constituită în teorii cosmologice sau cuprinsă în acestea ; ontologia modernă şi, mai ales, cea contemporană se referă în aceeaşi măsură — uneori chiar cu precădere — la societate, obiectivul principal constituindu-l definirea statutului existenţial al omului, nu atît în universul natural, cît mai ales în universul social al creaţiilor tehnice, economice, culturale, politice, instituţionale etc.

Explicaţiile ontologice actuale ţin astfel tot mai mult de domeniul antropologiei filozofice. La origine — şi chiar pe parcursul evoluţiei sale, uneori cu prelungiri pînă în epoca contemporană — ontologia a avut un caracter speculativ ; treptat, odată cu dezvoltarea ştiinţei, mai ales începînd din secolul al XVIII-lea, ontologia s-a sprijinit din ce în ce mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică, folosind rezultatele acesteia în fundamentarea tezelor ei.

De aceea, multe din preocupările ontologiei contemporane sînt de competenţa diferitelor domenii ale filozofiei ştiinţei. Interesul pentru ontologie a fost mai pronunţat în perioadele istorice de răscruce, din necesitatea de a reformula sau fundamenta concepţia despre lume a unei clase noi sau a unei epoci cu caracteristici noi. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada Renaşterii sau la apariţia filozofiei marxiste — pentru care conceptul de existenţă materială şi mai ales viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale de existenţă socială şi umană sînt fundamentale pentru reconstrucţia întregului sistem filozofic şi pentru finalitatea practică a reflecţiei filozofice.

Pe linia acestor tendinţe, filozofia contemporană se caracterizează printr-o strînsă împletire şi interdependenţă dintre disciplinele filozofice, printr-o pondere a acestora foarte diferită de la un sistem filozofic la altul, printr-o nouă creştere a interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre problemele sociale şi umane, printr-o strînsă legătură cu ştiinţa.

Creşterea interesului contemporan pentru ontologie trebuie pusă în legătură cu progresul rapid al ştiinţei şi cu nevoia de a reformula în lumina datelor ei vechile probleme ontologice.

Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori, impresia că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a eforturilor spre edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii. Fără a contesta realitatea şi utilitatea împlinirilor în planul civilizaţiei materiale, secolului nostru — mai mult poate decît secolelor anterioare — nu-i lipsesc dimensiunea spirituală, reflecţia şi meditaţia filozofică profundă, conflictul de idei şi tensiunea opţiunilor valorice. Dimpotrivă, gîndirii filozofice din epoca noastră îi este proprie o mai profundă angajare în înţelegerea şi realizarea transformărilor economice şi sociale, ştiinţifice şi culturale. Reflecţia filozofică dublează, însoţeşte şi prefigurează fiecare realizare importantă în planul vieţii practice reale. Pe de altă parte, în raport cu aria tematică a gîndirii filozofice din trecut, asistăm astăzi la o extindere şi o specializare a reflecţiei filozofice, corespunzător unor noi direcţii sau orizonturi ale activităţii practice.

Iar deplasarea preocupărilor de ontologie către problemele sociale şi umane este determinată de complexitatea deosebită a societăţii contemporane şi de nevoia de a stabili şi conceptualiza structura şi ordinea firească a laturilor componente ale acesteia, de a le raporta la om şi a explica pe această bază probleme importante, cum ar fi integrarea individului în colectivitate, fenomenele de alienare a omului contemporan, conducerea cît mai eficientă a vieţii sociale, raţionalizarea eforturilor umane în funcţie spital oftalmic perspectivele apropiate sau mai îndepărtate ale progresului civilizaţiei etc.

Orientări şi perspective contemporane în ontologie ; înnoiri fundamentale aduse de filozofia marxistă în ontologie Şi astăzi, ca şi în trecut, orientările şi perspectivele abordării problemelor ontologice sînt foarte diferite ; dar cu toată varietatea lor, teoriile ontologice contemporane se pot clasifica în cîteva orientări mai importante : — concepţii ontologice de tip tradiţional, naturalist-ştiinţifice sau apropiate de acestea, îmbrăcînd adesea forma unor tablouri cosmologice cele.

Aceste orientări se bazează mai ales pe cuceririle moderne ale fizicii şi astronomiei, în special pe ideea de curbură spaţiu-timp într-o geometrie gravitaţională ; — concepţii ontologice în care accentul cade în mod deosebit pe existenţa social-umană existenţa umanizatăpe latura acţională a existenţei umane şi sociale, pe civilizaţie şi cultură ; din această categorie fac parte, de exemplu, o serie de interpretări sociologice acţionaliste şi funcţionaliste Parsons, Mertonsau cele de sociologia culturii abordată din perspectivă structural-sistemică Abraham Moles ; — concepţii ontologice care pun accentul nu atît pe explicarea conţinutului şi a naturii existenţei, cît mai ales pe explicarea structurilor şi a organizării existenţei.

Din această categorie fac parte interpretările filozofice structuraliste şi holiste — acestea din urmă evoluînd spre formularea unei teorii generale a sistemelor L.

Gadammer ; — viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale ontologice care vizează cu deosebire devenirea existenţei în dauna explicării viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale ei în cadrul unitar al unei dialectici universale care ajunge pînă la societate şi la om, ca specie şi chiar ca individ O.

Spann, P. Ubaldi, T. În afară de această clasificare a concepţiilor ontologice, al cărei criteriu vizează — după cum se vede — punerea accentului pe unul sau altul dintre domeniile sau aspectele existenţei, concepţiile ontologice contemporane mai pot fi grupate funcţie de perspectiva teoretico-metodologică generală ; sub acest aspect, vom avea, de asemenea, cîteva tendinţe principale : — concepţii ontologice fideiste sau teist-teologice, pentru care existenţa se identifică cu esenţa divină, mai mult sau mai puţin spiritualizată interpretări neobudiste, neotomiste, personaliste etc.

Viziunea asupra viitorului şi adaptabilitatea au definit mereu identitatea BMW Group ca şi companie.

În fond, deosebirea dintre acestea şi concepţiile idealist-subiective tradiţionale constă în faptul că acestea din urmă puneau în centrul existenţei eul-subiect, în timp ce primele concep existenţa ca o chintesenţă a unui eu-obiect; — concepţii ontologice de orientare neopozitivistă aşa-zisul empirism logicpromovînd unele teze idealist-subiective într-o formă mai rafinată.

Pentru empirismul logic, existenţa s-ar reduce la o lume de obiecte ideale construite raţional Carnap, Reichenbaeh.

Nedumeriri

Astfel de orientări sînt încă alimentate nu numai de ecourile cercului vienez sau ale spiritului indeterminist al Şcolii de la Copenhaga, ci şi de anumite poziţii logico-semantice din zilele noastre A. Ayer ; — concepţii ontologice construite din perspectivă epistemologică sau logico-semantică dar din care se elimină elementele de empirism, inclusiv logicontologia constituind o supoziţie a teoriilor ştiinţifice Quine ; între altele, se încearcă o punte de legătură între teoriile ontologice şi cele logico-semantice sau gnoseologice, încercări de a reabilita integralitatea filozofiei Popper, Kotarbinskiprejudiciată multă vreme de către pozitivism prin contestarea existenţei reale şi prin negarea — în consecinţă — a dreptului ontologiei de a fiinţa ca domeniu teoretico-filozofic ; — concepţii ontologice neoraţionaliste şi chiar raţionalist-dialectice construite din perspectiva teoriei ştiinţelor F.

Gonseth, G. Bachelard, J. Piaget ; acestea înclină cel mai mult spre o viziune realist-materialistă asupra existenţei, apropiindu-se de concepţia ontologică materialist-dialectică. Dintre tendinţele raţionaliste contemporane, viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale se dezic pe faţă de subiectivism şi logicism, în favoarea postulării tezei materialităţii lumii Mario Bunge.

Toate aceste orientări şi perspective filozofice contemporane în abordarea problemelor existenţei la care s-ar mai putea adăuga şi altele, în cadrul cărora s-ar putea face distincţii mai amănunţite şi mai nuanţate arată că ontologia nu este un capitol încheiat ; ele dezvăluie aspecte noi şi importante ale existenţei.

Dar, pe de o parte, luate viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale în mod separat, aceste orientări şi perspective se dovedesc a fi tratări unilaterale, care se cer complementare într-o teorie unitară a existenţei ; pe de altă parte, cel puţin unele dintre ele nu pot ocoli inconsecvenţa, deschiderea spre idealism pe care o implică pluralismul lui K. Popper, de exemplu sau chiar perspectiva teologică, mistică Teilhard de Chardin.

Manifestul Comunist

În consecinţă, aceste orientări şi perspective nu reuşesc să ofere o explicaţie asupra lumii la nivelul exigenţelor spiritului filozofic contemporan, să constituie o bază metodologică pentru întemeierea unei teorii cuprinzătoare în acord cu multitudinea şi complexitatea datelor ştiinţei. Consecvenţa deplină în materie de ontologie este în toate cazurile un privilegiu al monismului ; întemeierea teoretică a ontologiei în acord cu datele ştiinţei este legată de concepţia materialistă unica bază teoretică a ştiinţei ; iar caracterul integralist şi universalist al ontologiei depăşirea oricărei unilateralităţi este legat de viziunea dialectică asupra lumii.

De aceea, o ontologie consecventă, la nivelul exigenţelor spiritului ştiinţific şi filozofic al epocii noastre, reclamă cu necesitate o perspectivă monist-materialistă şi dialectică.

Tocmai din această perspectivă filozofia marxistă a adus înnoiri fundamentale în ontologie, prin : — depăşirea oricărei unilateralităţi, reunind într-o sinteză superioară explicarea universului fizic în corelaţie cu cel social-uman. La aceasta a contribuit în mod deosebit elaborarea materialismului istoric — înţelegerea şi explicarea caracterului obiectiv şi material al existenţei sociale şi umane ; — definirea conceptului de practică şi a raportului dintre practică şi teorie, ca fundament al definirii naturii umane, a raportului real existenţial, cognitiv şi transformator dintre om, societate şi natură, a unităţii dintre subiect şi obiect ; — rezolvarea consecvent materialistă a problemei raportului dintre materie şi conştiinţă pe temeiul materialismului istoric spre deosebire de materialismul mecanicist şi redefinirea — pe această bază — a conceptului de existenţă materială naturală şi socială şi a statutului ontic al ideilor, al conştiinţei individuale şi sociale ; — viziunea dialectică şi integralistă asupra existenţei, care permite atît distincţia diferitelor domenii şi niveluri ale acesteia, cît şi explicarea dependenţelor şi a determinării lor genetice şi funcţionale.

Prin aceasta, ontologia marxistă reprezintă şi o sinteză între viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale determinist-cauzală şi cea structural-funcţională în explicarea lumii, oferind o bază teoretică şi metodologică comună a ontologiei, gnoseologiei, praxiologiei şi axiologiei ; — realizarea unei unităţi de principiu între perspectiva filozofică materialistă şi dialectică şi cea ştiinţifică în abordarea problemelor existenţei ; prin aceasta, ontologia nu mai este o teorie speculativă a fundamentelor mai mult sau mai puţin arbitrar postulate, dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin unilaterală, ci o teorie filozofică ştiinţifică a devenirii existenţei, a ipostazelor sub care aceasta se manifestă, a unităţii şi diferenţierii tuturor domeniilor, nivelurilor, viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale şi aspectelor pe care întregul efort cognitiv şi practic al omului le poate pune în evidenţă şi le poate verifica.

Ontologia filozofică marxistă se caracterizează astfel prin depăşirea oricărei inconsecvenţe şi a oricărei unilateralităţi ; ea este o teorie filozofică integralistă, un monism materialist-dialectic, o bază solidă a întregului discurs filozofic, purtat asupra tuturor celorlalte probleme sau domenii de cercetare care solicită filozofiei un răspuns.

Conţinutul şi sfera categoriei de existenţă Categoria centrală a ontologiei este aceea de existenţă — cea mai largă dintre toate categoriile cu care operează filozofia, dar şi cea mai săracă în conţinut, cea mai puţin determinată. Toate filozofiile, din toate timpurile şi de toate nuanţele, au admis şi au postulat — fie şi numai în treacăt — o existenţă, adică un anumit conţinut al lumii ; căci, pentru a putea fi obiect de cercetare, pentru a putea fi cunoscut şi stăpînit de om în activitatea sa, ceva trebuie mai întîi să existe ; existenţa a ceva reprezintă condiţia primară a oricărei reflecţii sau activităţi practice.

Asupra sensului conceptului de existenţă Obiect al unor discuţii milenare, conceptul de existenţă a acumulat şi poartă viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale sine o uriaşă încărcătură de sensuri şi semnificaţii diferite ; el comportă şi astăzi — mai ales astăzi — înţelesuri contradictorii. Luat în sine, neraportat la o anumită filozofie, termenul de existenţă este un concept nedeterminat, pasibil de interpretări din cele mai diverse şi, de multe ori, teren al unor speculaţii din cele mai curioase.

Meniu de navigare

El poate fi înţeles ca desemnînd domeniul tuturor formelor concrete de manifestare a lumii, sau poate fi redus la lumea obiectivă exterioară şi anterioară omului şi omenirii ; dar poate desemna — în alte accepţiuni — esenţa pretins spirituală a totalităţii cosmico-social-umane teologia, idealismul obiectivsau ansamblul de reprezentări ale conştiinţei omeneşti sociale ori individuale idealismul subiectiv.

În fiecare caz în parte, înţelegerea într-un anumit mod a existenţei duce la imaginea anumitor raporturi între diversele ei domenii şi, mai ales, la deducerea unor raporturi diferite între om şi lumea înconjurătoare. Apare, de aceea, legitimă căutarea de către orice filozofie a unei dimensiuni ontologice a universului, încercarea de a delimita anumite sensuri ale conceptului de existenţă. Ele sînt reunite în unitatea acestei fiinţări În această accepţiune, termenul de existenţă este atît de larg şi de vag, încît se reduce la desemnarea faptului fiinţării ; el nu ne oferă alte criterii pentru a defini sensul şi modalitatea existenţei.

Page navigation

De aceea, problema centrală care se pune pentru orice filozofie este tocmai definirea sensului acestei fiinţări. Pentru concepţiile filozofice materialiste, conţinutul fundamental al existenţei îl constituie materia ; iar atributul principal al existenţei este materialitatea.

În procesul devenirii ei, materia se manifestă ca domenii, ca niveluri şi ca forme concrete, diferenţiate şi determinate printr-o multitudine de proprietăţi universale şi specifice. Existenţa ne apare astfel ca o totalitate de moduri de concretizare, de domenii, de proprietăţi şi de relaţii, fiecare dintre ele fiind altceva şi existînd altcumva : ca atare prin sineca atribut, ca relaţie, ca funcţie, ca produs etc.

În această perspectivă, atributul existenţei poate fi acordat şi ideilor, dar numai în sensul de produs al materiei superior organizate, al creierului uman.

Pentru a întemeia un autentic discurs ontologic, este deci necesar să se treacă de la simpla afirmare a existenţei lumii, la definirea sensului şi a determinărilor care o caracterizează la nivelul ei cel mai general şi la nivelul modalităţilor concrete prin care ea se manifestă.

Domenii şi niveluri ale existenţei Orice concepţie filozofică se raportează la om. Această raportare este practicată nu numai la nivelul finalizării discursului filozofic, ci şi la nivelul postulării tezelor fundamentale, pe baza cărora se construieşte un sistem filozofic, respectiv în etapa iniţială a desemnării propoziţiilor sale cu privire la natura existenţei.

În acest context, determinarea existenţei, descifrarea substratului şi ordinii acesteia începe prin disocierea pe care omul o realizează între el însuşi şi mediul existenţei şi al activităţii sale imediate.

Ideile lui Karl Marx

Pornind de aici, această analiză se desfăşoară concentric, de la om spre lume, conform principiului după care cunoaşterea parcurge drumul invers în raport cu sensul evoluţiei reale a lumii : ontic, raporturile de determinare se desfăşoară de la natură spre om.

Disociindu-se de fenomenele mediului existenţei sale nemijlocite, omul stabileşte natura fenomenelor înconjurătoare şi a relaţiilor lui cu acestea ; constată că unele dintre aceste fenomene sînt condiţionate şi produse de el viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale individ sau ca specie ideile, cultura etc.

Porneşte, deci, de la o existenţă regională, limitată — existenţa umană şi mediul ei nemijlocit — şi stabileşte apoi că între elementele primare în raport cu el există relaţii de condiţionare — între altele, faptul că existenţa naturii condiţionează existenţa societăţii şi a omului.

Pe această cale, a analizei concentrice a unor existenţe regionale din ce în ce mai cuprinzătoare, filozofia marxistă scoate în evidenţă faptul că pe măsură ce omenirea îşi lărgeşte orizontul acţiunii şi cunoaşterii, existenţa i se înfăţişează tot mai mult ca natură şi societate, ca viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale univers fizic şi altul social-uman. Natura este ansamblul de sisteme, structuri şi niveluri materiale fizice şi biologiceanterioare şi independente în raport cu omul şi cu omenirea ; este o existenţă necondiţionată, infinită calitativ, în spaţiu şi în timpfiinţînd în sine, prin sine şi pentru sine.

În raport cu societatea şi cu omul, natura reprezintă o existenţă primară, primordială este suport al existenţei sociale şi umane. Pe fondul existenţei naturale, ca element al acesteia, omul îşi depăşeşte treptat condiţia sa naturală, transformă o parte din ce în ce mai cuprinzătoare a naturii din obiect în sine în obiect pentru el — obiect al acţiunii şi cunoaşterii sale ; omul îşi modifică mediul ambiant şi-i adaugă un univers nou de sisteme, structuri şi niveluri create prin propria sa activitate, dar care capătă atributul obiectivității în raport cu sine, devenind un al doilea mare domeniu al existenţei — universul social societatea.

Societatea este, aşadar, o existenţă care poartă măsura omenescului, se constituie în procesul acţiunii omului, în conformitate cu trebuinţele şi cu capacităţile sale transformatoare, proces în urma căruia o arie din ce în ce mai largă de obiecte şi fenomene sînt parţial smulse din legăturile lor naturale, devenind — prin dezvoltarea posibilităţilor ascunse şi nerealizate ale naturii — o natură umanizată.

Alături de forţele de producţie, de mijloace instrumente, obiecte ale munciise structurează ansamblul relaţiilor dintre om şi natură, iar ca urmare şi — totodată — ca o condiţie a exercitării aceloraşi activităţi productive se structurează un ansamblu de relaţii între oameni, precum şi un ansamblu de instituţii corespunzătoare ; din universul social fac parte, de asemenea, creaţiile şi valorile spirituale, precum şi relaţiile spirituale, În sfîrşit, chintesenţa întregului domeniu existenţial al societăţii este omul însuşi, ca producător şi ca produs al societăţii — organizat, la nivel de specie, într-un ansamblu de niveluri şi de structuri grupale, de clasă, comunitare.

Existenţei naturale i se suprapune, astfel, ca urmare viziune asupra lumii: caracteristici generale și tipuri istorice principale activităţii practice a omului, existenţa socială ; are loc un prooes de dedublare a existenţei, cea din urmă fiind condiţionată de cea dintîi. Deci, deşi societatea se structurează prin acţiunea umană, ea este un univers de procese şi relaţii esenţialmente obiective, pe temeiul cărora capătă atributul materialităţii, iar în baza acestui atribut, ea constituie împreună cu natura existenţa obiectivă universul material.